Un experiment interesant

        Ați auzit desigur despre savanți că pot fi mai excentrici și uneori pot concepe experimente ciudate. Imaginați-vă scena următoare: Un savant care era la cabana lui unde își petrecea week-endul s-a gândit cum ar putea testa ingeniozitatea furnicilor care îi vizitau cabana. A luat o farfurie pe care a pus câteva bucăți de ciocolată, știind că furnicile sunt mari amatoare de ciocolată. Dar pentru ca furnicile să nu ajungă la farfuria cu ciocolată, a pus farfuria pe un scăunel de lemn și l-a așezat într-un lighean cu apă, știind că furnicilor nu le place apa și că nu au cum să înoate până la scaun. Dar ca să pună și mai multe piedici în calea furnicilor, a vopsit exteriorul ligheanului cu o vopsea lipicioasă și care se uscă foarte încet. Cu atâtea măsuri de precauție, era convins că nicio furnică nu va putea ajunge la ciocolată, iar când se va întoarce peste o săptămâna va putea savura singur ciocolata. Când s-a întors peste șase zile, spre surprinderea lui, farfuria cu ciocolată era plină de furnici. Dar cum au reușit furnicile să ajungă acolo în ciuda tuturor barielor?
          Ei bine, furnicile au reușit să escaladeze ligheanul lipicios pentru că unele dintre ele s-au sacrificat și s-au lipit de lighean, formând cu trupurile lor o punte peste care celelalte furnici au putut trece. Cele care au urcat pe lighean au adus cu ele fire de iarbă și bucățele de lemn ca să formeze un pod plutitor până la un picior al scaunului. De aici nu a mai fost mare lucru ca să urce pe scaun până la farfuria cu ciocolată. Savantul a mai observat încă ceva. Unele furnici mai curajoase s-au urcat pe tavan, s-au oprit deasupra farfuriei cu ciocolată și de acolo și-au dat drumul aterizând direct pe ciocolată.
          Suntem îndemnați să învățam de la furnici hărnicia și înțelepciunea. Evident înțelepciunea lor este un dar de la Dumnezeu, Creatorul lor și al nostru.

Mirosul

         Câte arome sau mirosuri diferite credeți că poate simți nasul vostru? Răspunsul: cam 10.000. Cum poate nasul distinge între mirosul unu trandafir și al unui dihor?

            Până recent, oamenii de știință nu știau cum funcționează simțul mirosului. În prezent, știm că oamenii, și mamiferele în general, detectează mirosurile folosind cel puțin 1000 de gene diferite. Aceste gene pot fi găsite în fiecare celulă din corp, dar sunt active numai în celulele din nas. Această descoperire, spun oamenii de știință, le oferă pentru prima dată înțelegerea modului în care funcționează simțul mirosului. Unul dintre ei spunea: ”Pana acum aveam prea puține cunoștințe despre sistemul olfactiv, dar aceste descoperiri deschid calea pentru studii fascinante la nivelul molecular.”

         Cercetătorii ne spun că fiecare genă diferită pare să fie proiectată ca să răspundă la un set mic de mirosuri apropiate. Când fiecare grup de gene își împlinește funcția, întregul sistem poate recunoaște toate mirosurile pe care le simțim. Aceste gene transmit semnalul la terminatiunile nervoase din nas și de acolo la o regiune mică din creier numită bulbul olfactiv.

Acum după ce au fost identificate genele mirosului, cercetătorii spun că pot să descifreze felul în care sunt detectatate mirosurile și felul în care creierul interpretează aceste semnale. Simțul mirosului se bazează pe un sistem foarte elegant și foarte sofisticat. Imaginați-vă că la baza acestu sistem se află 1000 de gene și fiecare dintre aceste gene este în esența un program proiectat pentru a decodifica și identifica aromele sau mirosurile pe care le simțim.

Rabdare inteligenta

Un studiu recent despre răbdare și răsplată este unul pe care îl puteți experimenta chiar voi înșivă pe viitorii copii. Studiul a inclus un grup de copii în vârstă de 4 ani cărora cercetătorii le-au oferit ca răsplată biscuiți. Copiilor li s-a oferit posibilitatea de a primi o prăjitură sau, dacă erau dispuși să aștepte 15 minute, puteau primi două prăjituri care era o răsplată mai mare. Copiii puteau vedea prăjiturile de la bun început, așa că li s-a spus că puteau suna o sonorie oricând pentru ar putea primi mai repede raspalata mai mică, prăjiturile. După acest studiu, cercetătorii au evaluat rezultatele școlare ale copiilor în următorii zece ani. Concluziile lor au fost că acei copii care la vârsta de patru ani au așteptat cu răbdare răsplata mai mare au avut rezultate școlare mai bune decât copiii care nu au avut răbdare. Au observat de asemenea că, dacă în timpul celor 15 minute de așteptare copiii au discutat între ei despre răsplată, mai mulți dintre ei au cedat tentației și au abandonat răbdarea.

             Cercetătorii au sugerat că dacă copiii sunt învățați stăpânire de sine, lucrul acesta îi ajută la școală și apoi în relații sociale.

 

            Aici puteți vedea și clipul meu preferat al unui experiment de acest gen.:) 

Gandacul hoinar cu ochi mari

Imaginați-vă un gândac care se poate deplasa pe suprafața apei fără să miște un mădular al trupului său. Creophilus maxilosus sau „Gandacul hoinar cu ochi mari” este o creatură care a fost înzestrată cu asemenea abilități. La fel ca și multe alte insecte, acest gândac poate umbla pe apă. Tensiunea superficială a apei este suficient de mare ca să-l susțină pe acest gândac pe apă datorită structurii speciale a picioarelor sale. Dacă veți observa un asemenea gândac pe apă, veți remarca faptul că se deplasează pe suprafața apei, se oprește, se întoarce și pornește iarăși fără a-și mișcă vreun mădular. Cum se poate face așa ceva?

            Gândacul hoinar cu ochi mari are niște glande speciale care produc o substanță chimică, un fel de detergent care modifică tensiunea superficială a apei. Atunci când tensiunea superficială a apei din apropierea picioarelor din spate este diferită de tensiunea superficială din apropierea picioarelor din față, gândacul se deplasează înainte. O asemenea metodă unică de deplasare necesită cunoștințe sofisticate de hidrodinamică și de chimie. Întrucât este evident că gândacul nu este chiar atât de deștept, nu este de mirare că evoluționiștii vorbesc deseori despre evoluție ca și cum ar fi inteligentă și ar fi în stare să creeze asemenea lucruri care ne pun în uimire.

Stalactitele din statuia lui Lincoln

Știați că, potrivit unei metode standard de datare, monumentul lui Lincoln din Washington  este mai vechi de 2000 de ani? Oricine ar fi vizitat o peșteră probabil a auzit afirmația că stalactitele din peșteri cresc în medie cam cu 2 cm și jumătate într-un secol. Vizitatorii rămân uimiți să vadă stalactite și stalagmite care pot fi mai mari de 10 m. Potrivit aceste socoteli au în fața lor o formațiune veche de 40 000 de ani. Dar întrebarea este, oare cresc stalactitele doar cu 2 cm și jumătate într-un secol?

 Atunci când a fost construită statuia lui Lincoln în anii 1930 inginerii au săpat și au instalat cilindri de oțel în roca de bază, pe care avea să fie ancorat monumentul. Baza monumentului este ridicată deasupra pământului, astfel încât există un spațiu gol sub monument. Apa de ploaie care s-a scurs prin pardoseala de marmură a format în spațiul acela gol stalactite până la 1 m și jumătate. Viteza de creștere este de 2 cm și jumătate într-un an, nu într-un secol. Astfel că nu a fost nevoie de 6000 de ani, ci mai puțin de 80 de ani entru formarea acestor stalactite. Într-un sens foarte strict, stalactitele din subsolul monumentului Lincoln sunt pietrele care vorbesc împotriva teoriei naturaliste de evoluție îndelungată.

Surse: http://www.nature.nps.gov/views/Sites/NAMA/HTML/ET_NamaTour5.htm

Pasarea tesator

                                     

Inteligența, exact atât cât este necesară, poate fi întâlnită pretutindeni în creație. Gândiți-vă de exemplu la pasărea țestator. Cuibul păsării țesător este țesut din fibre și fire de iarbă. Folosindu-și ciocul și picioarele, masculul păsării țesător construiește cuibul folosind bucle și noduri. După aceea cuibul este inspectat de perechea potențială. Dacă femelei nu-i place construcția cuibului, îl va respinge pe constructor. În acest caz, masculul trebuie să strice cuibul și să o ia de la început. Unii masculi au fost observați că au construit și au stricat cuibul de vreo douăzeci de ori până să găsească o femelă mulțumită de lucrarea lor. Unele păsări țesător construiesc adevărate orașe de cuiburi protejate de un acoperiș țesut. Un asemena acoperiș poate avea un diametru de pâna la 5 metri.

Până acum se credea că păsările ştiu cum să construiască un cuib din instinct, dar noi cercetări relevă că, de fapt, ele învaţă treptat să facă acest lucru. Studiul s-a bazat pe o monitorizare de trei luni a păsărilor ţesător din Botswana, care îşi construiesc cuiburile din fire de iarbă. Rezultatele au arătat că fiecare mascul are propria sa tehnică de construire: unii preferă să "ţeasă" de la stânga la dreapta, iar alţii de la dreapta la stânga. Mai mult, cercetătorii au descoperit că, odată cu trecerea timpului, păsările îşi perfecţionează tehnica de alcătuirea a cuibului.

În plus, cu cât construiesc mai multe cuiburi, cu atât masculii devin mai dibaci şi nu mai scapă firele de iarbă din cioc, spun specialiştii de la universităţile din Edinburgh, St. Andrews şi Glasgow şi oameni de ştiinţă din Botswana.

Deşi studiul reliefează clar că fiecare păsăre ţesător abordează diferit alcătuirea cuibuilui, pe baza experienţei, specialiştii spun că există posibilitatea ca nu toate speciile de păsări să acţioneze astfel.

"De exemplu, cuiburile pescăruşilor sunt, de fapt , mici depresiuni făcute în pământ sau nisip. Deci nu se poate spune că experienţa joacă un rol important în acest caz", a adăugat Dr Patrick Walsh, unul dintre specialiştii care au luat parte la studiu.

Cercetătorii au ales pentru studiu păsări din Africa, deoarece ele construiesc cuiburi extrem de complexe. Această caracteristică a lor este considerată de specialişti drept un semn de inteligenţă, iar numărul mare de "locuinţe" create în sezonul de împerechere le-a permis cercetătorilor să observe mai bine modul de construire al cuiburilor.

Sursa: Daily Mail